Pentru mine o tradiție an de an și una din cele mai importante părți a TIFF o reprezintă scurtmetrajele prezentate în cadrul sectiunii Zilele Filmului Românesc. Iar anul ăsta am avut o selecție variată, dar parcă mai mule titluri bune, care să atragă cu ceva decât în alți ani. Unul din principalele motive pentru care de ani buni nu ratez scurtmetrajele românești de la TIFF este că aici putem descoperi viitorul filmului românesc. Mai mult, parcă tinerii regizori au mai mult curaj în realizarea de scurtmetraje și putem găsi diferite teme și diferite genuri, o varietate mult mai mare decât ne aduc pe ecrane regizorii conscarati ai Noului Val Românesc.

Normal că o să încep cu câștigătorul premiului pentru cel mai bun scurtmetraj de anul acesta, O Noapte în Tokoriki al regizoarei Roxana Stroe. Filmul a fost primit cu entuziasm și de publicul din sală, cel puțin la proiecția la care am participat eu la cinema Victoria. Și e și normal ca scurtmetrajul să aibă priză la public, având în vedere că este despre un triunghi amoros inedit, cu un twist la final. Pe lângă acest menage-a-trois, avem o coloană sonoră alcătuită din hituri românești și internaționale ale anilor ’90, facilitată de locația de desfășurare a filmului.

Un alt scurtmetraj extrem de interesant din selecția de anul acesta e și Mă cheamă Costin, un thriller „inspirat din fapte reale”  despre un copil care insistă că se numește Costin, nu Rareș, și că a fost ucis în urmă cu șase ani de un vecin, indicând chiar și locul în care e îngropat. Avem un thriller foarte bine construit pentru o durată de doar 14 minute (chiar mai puțin fără credite), din nou cu un twist interesant la sfârșit.

O altă revelație între scurtmetrajele de anul ăsta a fost și 4:15 pm Sfârșitul lumii, un scurtmetraj fantasy care vine direct de la Cannes și care se întreabă ce ar fi dacă Isus ar coborî din nou printre noi, pentru a propovădui sfârșitul lumii. Pentru mine o altă revelație de anul acesta o reprezintă și Blană, „un banc povestit de Tudor Botezatu”, o comedie spumoasă despre un muzician consumator de iarbă care se apucă să compună un ghid de supraviețuire în momentele în care este high. Din nou un scurtmetraj cu un sfârșit intereant, dar de data asta unul care te face să te prăpădești de râs.

O faptă bună este unul din cele mai bune scurtmetraje prezentate anul acesta, beneficiind de un scenariu scris foarte bine deregizorul Andrei Gruzsniczki împreună cu Simona Tache și Cecilia Felmeri (Pastila Fericirii), dar și de interpretările foarte bune ale lui Adrian Titieni și a Medeei Marinescu. Filmul ne prezintă un cuplu în criză, în preajma sărbătorilor de iarnă. Scurtmetrajul Ninel al lui Constantin Popescu începe cu o întâlnire tipică în oraș între fete, unde aflăm că  Andreea pleacă din București la Cernavodă să se vadă cu un tip pe care l-a cunoscut online, Ninel.  Din momentul în care facem cunoștință cu Ninel, filmul o ia pe o pantă comică, completată magistral de scena în care acesta încearcă să o seducă pe Andreea într-o modalitate mai stângace decât în reclama aia veche la Fanta în care băiatul încerca să își pună mâna pe după umerii fetei la film.

Despre celelalte scurtmetraje trebuie să recunosc că dintr-un motiv sau altul nu prea m-au impresionat. Bine, să fiu sincer, Te uiți și la om l-am prins de la jumate cel puțin, așa că nu pot spune nimic despre el, iar Ana se întoarce îți poate aduce aminte prin poveste de Legături Bolnăvicioase al lui Tudor Giurgiu, dar o poveste care pe mine nu m-a prins. Ferdinand 13 și Miercuri mi se par două filme banale, cu două subiecte pe care le-am văzut în diferite variante de scurtmetraje în ultimii ani, primul despre iminenta despărțire al unui cuplu, iar al doilea despre copiii rămași singuri acasă atunci când părinții pleacă la muncă în străinătate.

Șapte luni mai târziu mi se pare cel mai slab scurtmetraj al lui Andrei Crețulescu de până acum, în ciuda distribuției care îi cuprinde pe câțiva dintre actorii obișnuiți ai filmelor lui Crețulescu (Șerban Pavlu, Rodica Lazăr). Wall și Un gust amar au fost, în opinia mea, cele mai slabe scurtmetraje prezente anul ăsta în competiția de la TIFF, nereușind să impresioneze cu plot-urile lor telenovelistice. Raisa beneficiază de două interpretări puternice (Cristina Flutur și Maria Sagaidac), interpretări care salvează filmul care nu se bazează neapărat pe un plot propriu-zis, ci mai mult pe o imagine cu care se așteaptă să șocheze.