Steven Soderbergh ne aduce High Flying Bird, o dramă sportivă trasă în întregime pe un iPhone, iar rezultatul este unul din cele mai bune filme originale Netflix de până acum

Deși în urmă cu câțiva ani Steven Soderbergh anunța cu surle și trâmbițe retragerea din activitatea de regizor de lungmetraje, dedicându-se mai departe proiectelor TV, regizorul nu a putut sta departe de adevărata sa iubire și a revenit la ceea ce face mai bine, și anume regia de lungmetraje combinată cu o doză foarte mare de risc și de experimentare. După ce a revenit în joc cu Logan Lucky, un film pentru care a experimentat o metodă inedită de „self-distribution”, regizorul a trecut la două filme pentru care s-a jucat cu un telefon. Nu e glumă și ca să fiu sincer nici joacă ce a făcut Soderbergh, care a tras horror-ul psihologic Unsane și drama sportivă High Flying Bird folosind camerele montate pe telefoanele produse de cei de la Apple.

High Flying Bird e un film despre sport care ne arată pe ecran foarte puțin spre deloc sport. Filmul este din punctul meu de vedere mai interesant de atât, Soderbergh fiind interesat să ne arate culisele negocierilor care au loc în spatele ușilor închise în NBA. Filmul ne arată ce se întâmplă atunci când jucătorii de baschet intră în grevă și efectele acestei greve. De la negocierile între sindicatul jucătorilor și patronatele echipelor de baschet și cele pentru drepturile de retransmisie a meciurilor, până la procesele interne ale agențiilor de managememnt ale jucătorilor. Însă chiar dacă nu ni se spune că este vorba de NBA și nu avem nici nume ale echipelor de baschet, filmul fiind făcut fără sprijinul ligii nord-americane de baschet masculin, High Flying Bird pune accent pe diferențele rasiale și putere dintre toate părțile implicate în acest sport. Și acest lucru e accentuat de interviuri cu jucători ca Reggie Jackson despre ce înseamnă să fii un „rookie”, adică un debutant, în NBA.

Mai mult ca oricare alt film despre sport văzut în ultimii 10-20 de ani, indiferent că vorbim de Jerry Maguire sau Moneyball, High Flying Bird e un film actual. Și asta nu doar pentru că e un film făcut special pentru Netflix sau că a fost tras în întregime pe iPhone. Dar subiectul nu poate părea mai actual nici dacă scenariul ar fi fost scris astăzi. Conflictul dintre Erick și Jamero este dus prin social-media și se încheie cu o înfruntare unu-la-unu din care vedem destul de puțin pe ecran.

Acțiunea filmului are loc într-un weekend, la șase luni de la un lockdown al ligii profesioniste de baschet și ni-l prezintă pe Erick, un debutant al ligii care din cauza grevei încă nu a încasat niciun ban de la noua sa echipă, fiind falit. Ray, agentul său, tocmai află că firma sa i-a înghețat contul de cheltuieli, din cauza grevei ligii. Soluția lui Ray la problemă creată de această grevă întreținută de bogații proprietari ai echipelor, organizarea unui meci unu-la unu între Erick și Jamero în cadrul unui eveniment caritabil pentru a-și rezolva „războiul” online. În nici 48 de ore, multe alte meciuri de acest gen sunt organizate în toată țara, totul ducând la un război al ofertelor pentru drepturile de streaming al acestor meciuri demonstrative. Pentru a nu pierde situația din mână și pentru a nu pierde controlul, patronii echipelor capitulează cererilor jucătorilor, astfel că greva se încheie.

High Flying Bird are un stil vizual bine stabilit. Filmul a fost tras în New York, în mijlocul iernii, folosindu-se de camera de pe iPhone. Chiar și acest lucru te pune pe gânduri la situația sportivilor profesioniști din SUA și nu numai. Soderbergh a tras filmul rapid, folosind echipament deloc scump și bazându-se pe interpretări foarte bune din partea unor actori cunoscuti din diferite seriale. Netflix a intrat în scenă abia după ce filmul a fost terminat, cumpărând drepturile de distribuție. În felul ăsta regizorul a reușit să scape de partea de business până la încheierea actului artistic, reușind astfel să evite implicarea business-ului în partea creativă. Un nou model de a face film experiementat de Soderbergh după revenirea din „semi-retragere”. Dacă Steven Soderbergh a reușit să creeze un act artistic fără să aibă nevoie de un studio, eliminând partea de business și tot ce ține de ea (buget mare ce atrage după șine implicarea producătorilor în formă produsului final), de ce ar mai avea nevoie jucătorii de proprietarii echipelor sportive?