O imagine poate spune mai mult decât 1000 de cuvinte

12 Angry Men este o dramă din 1957 regizată de Sidney Lumet (aflat la debutul său regizoral) și bazată pe un scenariu omonim scris de Reginald Rose, un scenariu care a mai fost adaptat ulterior pe marele ecran de William Friedkin în 1997, dar și în nenumărate piese de teatru de-a lungul timpului și de-a latul mapamondului.

Filmul prezintă povestea unui juriu format din 12 oameni care deliberează vinovăția sau achitarea unui tânăr pe baza prezumției nevinovăției, urmărind înlăturarea oricărui dubiu. În Statele Unite, verdictul în cazul unui criminal care va fi condamnat la moarte trebuie să fie unanim. Filmul este notabil deoarece, cu excepția începutului și finalului filmului, unde acțiunea are loc pe scările tribunalului, și cu excepția a două scene în toaleta juriului, tot filmul are loc în camera de dezbateri a juriului. Din cele 96 de minute ale filmului, doar trei minute nu au loc în camera juriului. Filmul prezintă multe tehnici de creare a consensului, dar și problemele întâmpinate atunci când ai de-a face cu un grup de persoane foarte diferite, aspect ce sporește tensiunea.

Lumet, chiar dacă se află la devbutul în lungmetraj, reușește să creeze alături de directorul de imagine Boris Kaufman o tensiune dintr-un film al cărei acțiune se petrece în cea mai mare parte într-o cameră a tribunalului, unde cei 12 jurați trebuie să ia o decizie. Filmul beneficiază pe lângă interpretări magnifice și o regie la fel și de o imagine care parcă trage privitorul înăuntru și îl ține până la final.

Mai jos puteți vedea un eseu video care ne explică în ce fel unghiurile camerei și tipurile de cadre folosite au reușit să determine starea emoțională a fiecărui jurat în timp ce încearcă să decidă soarta tânărului acuzat de crimă. După cum spuneam, 12 Angry Men are loc într-o cameră dintr-un tribunal din New York, ceea ce înseamnă că Lumet și Kaufman au avut mult mai puține resurse la dispoziție pentru crearea atmosferei și pentru captarea atenției publicului decât la alte filme. Asta înseamnă că a fost nevoie de creativitate în poziționarea camerei astfel încât fiecare cadru să transmită ceva.

În vreme ce interpretarea și felul în care a fost scris scenariul fac povestea să meargă înainte, felul în care au fost pregătite cadrele din punct de vedere vizual ne spune multe despre starea emoțională a fiecărui personaj și felul în care evoluează în timp ce încep să se îndoiască de propriile opinii asupra cazului. Iar după cum veți putea vedea mai jos, tipul de cadru folosit, indiferent că era vorba de prim-plan, plan-mediu, cadru de sus, de jos sau la nivelul ochiului, arată de fapt starea interioară a personajului cu privire la cazul pe care trebuie să îl judece.
De obicei, un cadru de jos dă personajului putere, în vreme ce un cadru de sus face exact opusul. Un cadru de jos combinat cu un prim-plan cresc tensiunea, evocând presiune asupra personajului și claustrofobie. Este foarte interesant de observat cum evoluează aceste cadre de-a lungul filmului. În vreme ce la început cadrele sunt la nivelul ochiului cu cadre-medii, pe măsură ce tensiunea crește și mai mulți jurați încep să voteze „Nevinovat”, vom observa tot mai multer cadre joase combinate cu prim-planuri.