Un film de tipul “one man show” în care tot filmul se bazează în totalitate sau în mare parte pe un singur personaj, pare şi chiar e destul de greu de făcut. Poate părea avantajos să ai o echipă mică, poate şi un număr redus de locaţii, însă e greu să faci un asemenea film să prindă la public. Puţini au reuşit să facă asta. Primul film de genul ăsta care îmi vine în minte este Cast away, având în vedere că în mare parte îl avem pe Tom Hanks naufragiat pe o insulă. Şi aici intră în scenă talentul actorului tău, care să poată să “vândă” situaţia şi să ţină interesul spectatorului ridicat pe toată durata filmului. Un exemplu mai apropiat de Locke este Buried, în care Ryan Reynolds este un civil îngropat de viu în Irak.

Dar trebuie să recunoaştem că Locke e un film aparte. Acţiunea are loc într-o seară din viaţa lui Ivan Locke, interpretat de Tom Hardy cu un accent puternic galez, un bărbat care este pe cale să piardă totul (slujba, soţia, etc.). Filmul este plasat în integralitate într-un BMW care merge pe autostrada M6 în Anglia.

Filmările au durat doar o săptămână, după ce în prealabil au avut parte de o săptămână de repetiţii. Programul acesta concentrat nu a fost făcut de plăcere, ci ca o necessitate, având în vedere că Hardy avea deja un program încărcat cu 3 filme, printre care si Mad Max. Pentru fiecare dublă, Hardy şi regizorul au filmat întreg scenariul de 90 de minute, cu trei camere postate şi în interior şi în exterior, în timp ce maşina a fost postată pe un camion jos care o plimba pe autostradă. Toată tărăşenia s-a întâmplat de 2 ori pe noapte, fiecare dublă filmată în întregime, fără pauze, cu excepţia momentelor când trebuiau schimbate cardurile de memorie ale camerelor. În mod normal, la filmarea scenelor cu maşini, trebuie avut grijă ca fundalul să fie acelaşi pentru fiecare dublă, pentru continuitate. Pentru Locke, regizorul Steven Knight spune că nu a fost ncecesară această atenţie pentru fundal întrucât focalizarea se face pe personaj. Pentru directorul de imagine Haris Zambarloukus provocarea a fost să creeze imagini variate având un singur personaj, astfel că după fiecare dublă a schimbat unghiurile camerelor.

Pentru celelalte personaje ale filmului, care apar doar cu vocea prin telefon, a fost ataşată în maşină o linie telefonică prin care intrau pe rând în legătură cu Hardy ceilalţi actori (Olivia Coleman, Andrew Scott, Ruth Wilson), aflaţi într-o sală de conferinţe aflată în apropiere.

Hardy şi Knight erau destul de îngrijoraţi că nu vor reuşi sa scoată din acest film, care a început ca un scenariu de 30 de pagini şi s-a dezvoltat ulterior la scenariul de 90 de pagini folosit, un film cu care să fie mulţumiţi pe deplin şi care să merite toată tevatura. Dar cred că faptul că imediat după premiera de la Festivalul de la Veneţia de anul trecut, filmul a fost achiziţionat pentru distribuţie în Statele Unite de către compania A24, cei care au distribuit şi Spring Breakers sau Under the skin, le-a demonstrate celor doi că au reuşit să facă ceea ce şi-au propus.